Decenii întregi, în fortul parizian al „Undelor scurte” – avându-i drept comandanţi de oşti pe un Orwell, Soljeniţân ori Koestler –, doi voluntari: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.

În casa lor din Buttes-Chaumont intrai direct într-o enclavă românească. Ai fi tentat să crezi chiar că M. Lovinescu şi V. Ierunca nici nu s-ar fi integrat societăţii franceze, trăind numai în şi întru România! Şi totuşi, te-ai înşela, fără doar şi poate. Sunt deopotrivă români şi francezi (în proporţii diferite, fireşte).

Când E. Ionesco, pe Pragul dintre anii ’89-’90, i-a întrebat: „– Voi ce faceţi? Vă întoarceţi definitiv?”, M. Lovinescu îşi aminteşte că i-a răspuns: „– Nu cred [s.m.]. Dar vom merge desigur în România”. La care: „– Nici eu [s.m.] – replică scriitorul, de data asta trebuie adăugat şi academicianul francez –, nici eu nu cred că mă întorc definitiv. Doar aşa, în vizită, ca voi. Cu voi”.

Relevant schimb de replici. Nu doar E. Ionescu (scriitor francez, cu ura, dar şi cu nostalgia tardivă a românităţii) – ca să nu-i mai pomenim pe M. Eliade (scriitor român împătimit de România şi spirit universal) ori E. M. Cioran (scriitor de limbă franceză cu ură/iubire de ereditatea-i românească) –, dar şi M. Lovinescu şi V. Ierunca au trăit (încă din primii ani ai exilului) într-o dublă identitate.

*

Imposibil să-i defineşti, să-i „prinzi” în câteva formule: la ei, gândirea, cuvântul şi existenţa se întrepătrund.

Emisiunile lor de pe „Unde scurte”, acum preschimbate în cărţi (şi care, de fapt, dintru început au fost cărţi, puse doar pe voci cu lungă bătaie) sunt deopotrivă „tratate de morală” şi „pledoarii pentru estetic” – mai precis, „apologii «est-etice»”, unde ideea etică este implicit estetică, şi invers: orice expresie autentic estetică este şi etică.

În materie de literatură, amândoi sunt urmaşii de drept ai lui Eugen Lovinescu, alegându-și ca principiu suprem pe cel estetic – fără a-l confunda însă cu estetismul: opera de artă trebuie, totuşi, să nu fie străină de suferinţa lumii!

Când trec, însă, la realitatea social-politică, ei subscriu la adevăr – dacă se poate fără jumătăţi de măsură –, dar şi la nişte „minima moralia”.

Iar când e vorba de rolul artistului în cetate – la intransigenţa unui O. Paler, pentru care „filosofia că poţi fi abject în viaţă şi valoros în operă depăşeşte înţelegerea mea”; dar şi la gândirea mai nuanţată, mai omenesc-îngăduitoare a unui N. Steinhardt, după care:

[…] cu sine – acesta-i domeniul dreptului comun – artistul e liber a face tot ce voieşte. Ci a vinde liniştea, libertatea […] semenilor săi, a se arăta orb, rece, distant faţă de suferinţele lor […] sau a-şi ridica vocea întru apărarea nedreptăţii mi se par fapte de flagrant ne-estetism.

Departe de-a se erija în „procurori”, cei doi eseişti de la „Europa Liberă” constată pur şi simplu (pentru a alege cuvintele Monicăi Lovinescu) că, de-a lungul epocii totalitare: „[…] scriitorul român nu cere de la putere decât să fie lăsat să scrie şi să publice literatură. Peste acest prag nu se trece”.

Şi, întregind portretul:

Nu-i găsim pe scriitorii noştri în nici un moment de cumpănă […]: nici printre semnatarii Apelului Paul Goma din ‘77, nici lângă minerii de pe Valea Jiului, în acelaşi an, nici pentru a sprijini S.L.O.M.R., în 1979. […] nici când a fost demolată o parte a Bucureştiului vechi, […] nici faţă de sistematizarea satelor.

Concluzia e amară:

Degetele unei singure mâini sunt de ajuns pentru a enumera excepţiile: Paul Goma alaltăieri, Dorin Tudoran şi Dan Deşliu […] ieri, Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol azi. În restul breslei, muţenie.

Dar tot ei sunt aceia care i-au „apărat” pe scriitorii români, când au fost ţinta unor excesive culpabilizări (abstracte, deoarece din afara situaţiei) de către unii comentatori occidentali ai fenomenului totalitar: dezvăluindu-le acestora din urmă existenţa maleficului aparat de represiune în mâinile căruia riscau să cadă scriitorii, dar şi evidenţiind (să cităm tot din M. Lovinescu) că „există şi o rezistenţă prin cultură, socotim noi, şi am subliniat-o îndeajuns”.

Deşi această „rezistenţă”, cu tot rolul ei bine definit, trebuia – lucru esenţial – depăşită:

„Ea nu dispensează însă pe intelectual de luări de atitudine în sfera, mai largă, a societăţii civile, care fără ajutorul intelectualilor, cu greu se poate exprima consecvent.”

Ceea ce – ni se arată – au izbutit să facă intelectualii ruşi, cehi, polonezi, unguri, contribuind la – şi chiar determinând – constituirea unei conştiinţe civice şi a unui început de societate civilă.

Este şi – am adăuga noi – ceea ce au făcut M. Lovinescu şi V. Ierunca, repere şi dascăli morali pentru întregi generaţii de români.

*

În portretul pe care Virgil Ierunca i-l face lui N. Steinhardt, putem recunoaşte propriu-i portret – şi pe cel al Monicăi Lovinescu:

S-ar zice că autorul şi-a fixat conştiinţa, ochiul, gustul şi verbul la graniţa dintre viaţă şi cărţi [s.m.], numai spre a desprinde din literatură semne şi delicii şi a le prăvăli de partea cealaltă a graniţei, în viaţă. Nesechestrat de adevărurile din carte, autorul nu se lasă înlănţuit nici de mitologia „vieţii” care, în nuditatea ei, e contradictorie, injustă, informală.

Întâlnim, totuşi, la ambii eseişti, o enigmă, un paradox: eticul nu pare a conţine implicit religiosul – ori a trimite direct la acesta (cum se întâmpla, bunăoară, la un Kierkegaard). Ei înşişi se consideră, în esenţă, străini religiozităţii: mai degrabă nişte umanişti agnostici.

(Adepţi, de pildă, ai Tratatului de virtuţi al lui Jankélévitch, despre care V. Ierunca afirmă că instaurează „un timp etic […] ce justifică şi înrădăcinează temporalitatea”. O „etică de urgenţă”, întru care „trebuie să facem binele; şi nu să-l facem, ci să-l fac eu [Jankélévitch, n.m.], imediat sau niciodată”…)

E deja eroic – şi totuşi, doar asta să fie? Fiinţa omenească să-şi afle, adică, justificarea exclusiv în propriile-i forţe şi mijloace, în propria-i natură – fie şi tinzând spre o înaltă moralitate? Şi morala, poate ea veni numai dinlăuntrul omului, sau, deopotrivă, dintr-un dincolo metafizico-religios?

Existenţa e mai apropiată decât pare de mit – probabil nici nu-i altceva decât un mit, în care (departe de orice maniheism simplificator) nu-ţi poţi afirma identitatea decât făcând o alegere morală; decât ocupând una din poziţiile de luptă. Tragedia omului e (poate) că, nefiind un erou, i se cere (uneori şi-o cere singur) să se comporte ca un erou.

*

Că lumea transpusă în cărţile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca se află sub stăpânirea Demonului, ni se pare aproape un pleonasm. Şi atunci, cum să nu recurgi (fie şi inconştient) la un Aliat?

Combătând mereu Răul, sub infinitele-i chipuri (totalitarism, utopie destructivă, imoralitate, indiferenţă criminală, uitare…) – nu s-au situat ei astfel (chiar fără s-o re-cunoască) pe o poziţie prin excelenţă „religioasă”?

 

* Monica LOVINESCU, Pragul (Unde scurte, V), şi Virgil IERUNCA, Semnul mirării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.

 

Daniel ILEA